Elearning: repere conceptuale

Conceptul de elearning câştigă treptat teren, pe măsură ce practica şi cercetarea în domeniu ne furnizează noi experienţe de succes şi repere pentru o construcţie teoretico-metodologică adecvată. Dialogul dintre practică şi teorie contribuie în egală măsură la creşterea eficienţei situaţiilor concrete în care sunt utilizate noile tehnologii pentru educaţie, precum şi la adăugarea de plus-valoare nivelului conceptual. Concluzia care se prefigurează este că performanţa în învăţare este determinată în principal de strategiile de instruire, şi nu de mediul folosit pentru implementarea programului de formare.

În sens larg, prin elearning (sau e-learning) se înţelege totalitatea situaţiilor educaţionale în care se utilizează semnificativ mijloacele tehnologiei informaţiei şi comunicării.

În sens restrâns, elearning reprezintă un tip de educaţie la distanţă, ca experienţă planificată de predare-învăţare organizată de o instituţie ce furnizează mediat materiale într-o ordine secvenţială şi logică pentru a fi asimilate de studenţi în manieră proprie. Medierea se realizează prin noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării – în special prin Internet. Internetul constituie atât mediul de distribuţie a materialelor, cât şi, în majoritatea cazurilor, canalul de comunicare între actorii implicaţi. (O. Istrate, 2000)

Termenul, preluat din literatura anglo-saxonă, a fost extins de la sensul primar, etimologic, de învăţare prin mijloace electronice, acoperind acum aria de intersecţie a acţiunilor educative cu mijloacele informatice moderne. Definit astfel, mai mult ca e-education, aria semantică a conceptului elearning interferează cu şi se suprapune indefinit variabil pe o multitudine de termeni ce surprind varietatea experienţelor didactice ce pot beneficia de suport tehnologic: instruire asistată/ mediată de calculator, digital/ mobile/ online learning/ education, instruire prin multimedia etc.

Sub denumirea de software didactic sau de instrumente şi resurse pentru elearning, o gamă largă de materiale electronice (pe suport digital/ multimedia) sunt dezvoltate pentru a susţine procesul de educaţie: hărţi, dicţionare, enciclopedii, filme didactice, prezentări în diverse formate digitale, situri, cărţi electronice (e-books), teste, tutoriale, simulări, software ce formează abilităţi, software de exersare, jocuri didactice etc. Computerul şi materialele electronice/ multimedia sunt utilizate ca suport în predare, învăţare, evaluare sau ca mijloc de comunicare.

Complementarizarea educaţiei tradiţionale prin utilizarea elearning este înscrisă de unii autori într-o tendinţă naturală a evoluţiei şi organizării lumii reale – tendinţa de virtualizare. „Realitatea virtuală are ca specificitate nu simpla reproducere a unor modele reale, ci deschiderea unui evantai de potenţialităţi prin depăşirea proprietăţilor lucrurilor reale” (C. Cucoş, 2006). Astfel, sarcina educaţiei şi formării bazate pe noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării nu este de a demonstra că are rezultate imediate într-o întrecere cu alte tipuri de sisteme educaţionale, ci de a substitui o parte din structurile actuale cu un nou, probabil superior, spectru de performanţe, în întâmpinarea schimbărilor inerente care au loc în cultură şi civilizaţie (O. Istrate, 2000).

Elearning constituie în primul rând un răspuns social la cererea crescândă de educaţie, la nevoia de diversificare şi sofisticare a ofertelor şi instituţiilor de formare, pe multiple planuri: actorii implicaţi (formatori competenţi, comunităţi mixte de învăţare etc.), conţinuturile vehiculate (suporturi şi materiale didactice diverse, multitudinea de elemente didactice dezvoltate doar pe suport electronic, programe modulare, o varietate de conţinuturi adiacente, complementare, alternative, discipline noi), proceduri de evaluare (teste adaptive, teste standardizate automatizate cu feedback imediat), proceduri de management instituţional (gestionare studenţilor, înscrieri online, selecţia şi certificarea studenţilor pe bază de portofolii de activitate etc.), activităţi extraşcolare (resurse online, activităţi colaborative la distanţă, participarea în comunităţi online de practică sau în campusuri virtuale etc.).

Cu câteva excepţii, sutele de studii comparative realizate pentru a evidenţia diferenţele între performanţele în învăţare ale elevilor şi studenţilor în mediile tradiţionale versus performanţele celor care învaţă prin mijloace electronice au arătat că nu există diferenţe semnificative (Clark, 2004; Dillon şi Gabbard, 1998). Concluzia care se prefigurează, pe măsură ce se adaugă noi experienţe de elearning, sunt dezvoltate noi tehnologii, se realizează noi cercetări, este că învăţarea este determinată în principal de strategiile de instruire, şi nu de mediul folosit (Eugen Noveanu, 2005).

Atât educaţia în manieră tradiţională, cât şi instruirea asistată de calculator oferă unele oportunităţi specifice, care nu pot fi transferate. Extensiile proprii utilizării mediului tehnologic pentru instruire, încă insuficient explorate şi valorificate, se referă la: (a) orientarea spre cel care învaţă, prin personalizarea parcursului de formare (compunerea diferită a obiectelor educaţionale sau a modulelor de studiu, în funcţie de cerinţele fiecărui beneficiar etc.), prin individualizarea formării (structurarea non-lineară a informaţiilor, cu posibilitatea revenirii la conţinuturi mai dificile în urma identificării automate a lacunelor), prin autonomia sporită (eludarea unui ritm impus, independenţa faţă de o locaţie, seminarii asincrone), prin integrarea testelor adaptive (O. Istrate, 2003); (b) resurse distribuite, prin integrarea bibliotecilor electronice şi materialelor multimedia, prin antrenarea specialiştilor în discuţiile studenţilor, (c) fluiditatea rolurilor, prin balansul continuu al rolului educat-educator în grupul de învăţare („symmetric knowledge advancement” – M. Scardamalia, 1995), prin integrarea lucrului în grup cu studiul individual (C. Cucoş, 2006), prin restructurarea continuă a echipelor de învăţare în funcţie de centrul de interes cognitiv sau pe criterii de eficienţă în sarcină.

Printre limitele programelor de elearning, literatura de specialitate relevă: dificultăţi în crearea unui mediu propice învăţării din perspectivă socio-culturală – încurajarea interacţiunilor, construirea unui climat „cald” (Marshall McLuhan), apropiat, constituirea unei comunităţi online; timpul îndelungat necesar uneori pentru acomodarea cu caracteristicile tehnice şi de aranjament vizual ale respectivului mediu de învăţare; timpul îndelungat necesar pentru formarea abilităţilor şi competenţelor necesare tutorilor/ personalului de suport; distragerea frecventă a atenţiei celor care învaţă de la obiectivele învăţării la tehnologia în sine şi la facilităţile puse la dispoziţie pentru comunicare; inconsecvenţa studenţilor în parcurgerea etapelor programului de formare, datorată variaţiilor mari ale suportului motivaţional, ca efect al lipsei contactului direct cu colegii şi cu reprezentanţii instituţiei de formare. Aceste limite se pot depăşi prin acordarea unei atenţii sporite etapei de proiectare a programului de elearning/ softului educaţional, prin întemeierea pe baze teoretice pedagogice şi psihologice a specificaţiilor de design instrucţional, de design vizual şi de designul interfeţei utilizator.

Caracteristicile unui program de elearning sunt enumerate de R.C. Clark şi R. Mayer (2003): acesta include conţinut relevant pentru obiectivele învăţării; face apel la diverse metode de instruire, precum exemplificarea şi activităţile practice, pentru a susţine învăţarea; utilizează elemente multimedia – text, imagini, animaţie, fişiere audio, filme – ca suport pentru accesibilizarea conţinutului şi pentru diversificarea metodelor de instruire; construieşte cunoaştere şi dezvoltă competenţe în relaţie directă cu obiectivele individuale ale celui care învaţă, constituind o soluţie pentru parcursuri de învăţare personalizate. Astfel, e-ul din elearning denotă doar mediul prin care se realizează instruirea; conţinuturile sunt digitalizate – devin eContent – pentru a putea fi păstrate şi distribuite în format electronic, iar interacţiunile între actorii sistemului de instruire se pot realiza mediat, prin intermediul noilor tehnologii.

Analiza din punct de vedere didactic a modurilor în care se realizează elearning se poate face doar prin diferenţierea între tipurile de experienţe propuse prin utilizarea computerului în instruire, pe multiple criterii. Tipologia propusă de prof. Eugen Noveanu (2006) pentru structurarea taxonomică a tipurilor posibile de activităţi didactice cu suportul noilor tehnologii constituie un punct de plecare pentru o abordare teoretică şi metodologică temeinică:

Obţinem, astfel, 27 de posibilităţi de combinare, formând tot atâtea moduri în care se poate realiza instruirea cu ajutorul noilor tehnologii – moduri care se pot particulariza la rândul lor, în măsura în care rafinăm criteriile de analiză.

Ref. bibl.: CLARK, R.C.; MAYER, R. E-learning and the Science of Instruction. San Francisco: Pfeifer, 2003.  ☼  CUCOŞ, C. Informatizarea în educaţie. Iaşi: Polirom, 2006.  ☼  Holotescu, C. Ghid eLearning. Timişoara: Solness, 2004.  ☼  HORTON, W.; HORTON, K. E-learning Tools and Technologies. Indianapolis: Wiley Publishing, 2003.  ☼  ISTRATE, O. Educaţia la distanţă. Proiectarea materialelor. Botoşani: Agata, 2000.  ☼  ISTRATE, O. Ce este elearning? Bucureşti: Agata, 2003 <disponibil online: www.elearning-forum.ro>  ☼  MALIŢA, M. et alii. e-Şcoala. Bucureşti: Tehnică, 2001.  ☼  NOVEANU, Eugen. Proiectarea pedagogică a lecţiilor multimedia. Modulul II: Problematica obiectivelor. Bucureşti: Asociaţia pentru Ştiinţele Educaţiei, 2005.  ☼  STROE, A.D. Standarde şi sisteme de elearning. Bacău: Edusoft, 2005.

Olimpius Istrate

Olimpius Istrate

Olimpius Istrate este lector la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Departamentul de Formare a Profesorilor, susținând cursuri şi seminarii de Pedagogie, Instruire Asistată de Calculator, Medii virtuale de instruire.