Organizarea adecvată a învăţării prin colaborare în mediile virtuale încurajează învăţare profundă, promovând interacţiunea între studenţi, determinându-i să îşi exprime ideile în mod clar, şi să evalueze critic aserţiunile colegilor.
Cooperare sau colaborare în comunităţile virtuale? Deşi cele două tipuri de învăţare de grup presupun şi elemente comune, ele se disting prin mai multe caracteristici. Învăţarea prin colaborare valorifică abilităţile şi contribuţiile membrilor grupului; autoritatea şi responsabilitatea acţiunilor grupului revin tuturor membrilor, principiul călăuzitor este construirea consensului prin cooperarea membrilor grupului şi estomparea spiritul de competiţie, urmăreşte dezvoltarea creativităţii şi este utilizată în special pentru acele probleme care nu au o soluţie evidentă. Studenţii trebuie să se consulte între ei şi să analizeze diferiţi factori. Scopul final este de a-i face capabili să ajungă la o soluţie care să fie susţinută de întregul grup, iar studenţii sunt încurajaţi să se implice activ în activitate, crescând astfel probabilitatea ca ei să aplice în mod eficace cunoştinţele în sarcinile ulterioare. Învăţarea prin cooperare presupune un set de procese care ajută membrii grupului să interacţioneze între ei pentru a realiza un obiectiv specific sau a dezvolta un produs final anume, această formă de învăţare este mai directivă şi este controlată îndeaproape de profesor/tutor, tratează exclusiv cunoaşterea tradiţională (canonică) şi implică o problemă închisă (instructorul cunoaşte sau poate prezice răspunsul – rezultatul), iar studenţii sunt solicitaţi doar pentru a produce răspunsul corect şi acceptabil.
Deducem faptul că în activitatea didactică în general şi în platformele de e’learning în special, citându-l pe Rockwood (apud Wellman), „activităţile cooperative trebuie utilizate pentru însuşirea cunoaşterii fundamentale, iar odată ce studenţii au căpătat suficiente cunoştinţe specifice, ei sunt pregătiţi pentru activităţi de colaborare şi trebuie implicaţi în activităţi ce urmăresc obiective superioare din taxonomia obiectivelor pedagogice”.
Învăţarea superficială versus învăţarea profundă Marton şi Saljo (apud Verburgb), în studiile publicate în 1976, fac distincţia între învăţarea superficială şi cea profundă arătând că există o corelaţie între modul în care studenţii învaţă şi rezultatele învăţării. În învăţarea superficială, studenţii „încearcă să-şi rezolve sarcinile cât mai repede posibil, fără să intre în profunzime în materia de studiu…, acceptă fără o evaluare critică faptele prezentate, memorează şi nu încearcă să facă legătura între materia de studiu şi cunoştinţele lor anterioare”. În schimb, în învăţarea profundă „studenţii încearcă să obţină o înţelegere deplină a materiei de studiu…, examinează critic conţinutul, încearcă să îl lege de cunoştinţele anterioare şi să stabilească legături între diferitele elemente”.
Rezultă faptul că pentru ca studenţii să poată aplica în viaţă cunoştinţele ei trebuie să fie implicaţi într-o învăţare de profunzime.
Învăţarea prin colaborare în medii virtuale (ÎCMV) În prezent a căpătat o mare amploare învăţarea prin colaborare în medii virtuale. Aceasta presupune colaborarea prin intermediul reţelelor de calculatoare, studenţii putând comunica cel mai adesea prin mesaje scrise.
Prin organizarea adecvată a mediilor virtuale de învăţare prin colaborare se creează situaţii de învăţare care încurajează învăţare profundă. Aceasta întrucât ele „promovează interacţiunea între studenţi…, solicitându-i să îşi exprime ideile…, care sunt apoi evaluate critic de către membrii grupului…, obligându-i să îşi transmită ideile în mod clar altora” (Palincsar şi Brown 1984, apud Verburgb). Cercetările arată că formularea şi exprimarea în cuvinte a propriilor idei au un efect pozitiv asupra proceselor învăţării întrucât „pentru a transmite propria cunoaştere şi a o face inteligibilă de către ceilalţi, este necesar ca presupoziţiile şi metodele implicite de argumentare să fie redate în mod explicit…, acest proces tinzând să scoată în evidenţă concepţiile greşite şi lipsa de claritate din gândirea proprie…, şi în plus, (datorită faptului că) facultăţile cognitive ale unei singure persoane sunt limitate, iar ipotezele complexe pot fi examinate mai bine de către un grup de persoane, de vreme ce împreună, ei pot avea o imagine mai largă asupra problemei decât fiecare persoană individual” (Palincsar şi Brown 1984, apud Verburgb).
Învăţarea prin colaborare în medii virtuale prezintă şi avantaje specifice. În procesul comunicării în reţea studentul trebuie să îşi aştearnă gândurile în scris, iar „scrierea se dovedeşte un mijloc eficace de învăţare, întrucât nu se pune accent doar pe conţinutul ca atare, ci şi pe modul în care aceasta este organizat…, povestea trebuie să fie coerentă şi logică pentru cititor…, iar în acest scop, studentul trebuie să îşi transforme propriile gânduri într-un limbaj inteligibil pentru ceilalţi”. Alt avantaj se referă la faptul că o comunicare scrisă creează o istorie conversaţională. Comunicarea scrisă prin intermediul forumurilor web de discuţii „este mai coerentă…, fiecare aspect al discuţiei putând fi dezvoltat ulterior independent de timp şi de persoană…, mesajele pot fi recitite”. Este posibilă astfel acumularea şi specializarea graduală a cunoaşterii spre deosebire de comunicarea vorbită care are un caracter cronologic, unele idei de pe parcursul conversaţiei fiind uitate, iar uneori în final uitându-se de unde s-a plecat. Alt avantaj este acela că fiecare membru al grupului are aceleaşi şanse de a se exprima, inclusiv cei care au nevoie de mai mult timp pentru a formula un răspuns, întrucât comunicarea este asincronă. În comunicarea de tip faţă-în-faţă participă activ doar anumite persoane în timp ce restul doar ascultă. Un alt avantaj se referă la faptul că profesorul / tutorul online are posibilitatea de a identifica acei studenţi care nu se implică activ şi care profită în timpul lucrului în echipă de eforturile celorlalţi membri.
Cercetările realizate de Verburgb relevă faptul că studenţii prezintă o rezistenţă faţă de învăţarea profundă, şi că deşi învăţarea prin colaborare în medii virtuale are potenţialului de a determina studenţii să se angajeze într-o muncă interactivă şi critică, aceştia reuşesc adesea să găsească portiţe in sistem şi să reuşească în îndeplinirea sarcinii prin intermediul învăţării superficiale implicându-se cât mai puţin posibil în sarcinile încredinţate. S-a ridicat problema schimbării comportamentului de învăţare al studenţilor, iar studiul a arătat că ÎCMV are capacitatea de a-i face pe studenţi să se angajeze în învăţarea profundă, dar că doar acest lucru nu e suficient şi trebuie susţinut de activităţi de tutorat şi evaluare.
În anul 1998 Paulsen (apud Scbeuermann) intervievând 150 de profesori a identificat 24 de tehnici aplicate în mediile virtuale de învăţare: grupe de proiect, grupe de discuţii, studii de caz, ziare online, dezbateri, internship (stagiu de pregătire), tehnici nominale de grup, contracte de învăţare, ucenicie, jocuri sau simulări, biblioteci de software, aplicaţii online, forumuri de discuţii, jocuri de rol, brainstorming, baze de date online, grupuri de interese online, studii prin corespondenţă, simpozioane, teme scoase pe hârtie.
Particularităţile comunicării mediate de calculator Comunicarea prin intermediul reţelelor de calculatoare este privată de o serie de indicii specifice comunicării de tip faţă-în-faţă. Lipsesc nuanţele verbale (tonul, volumul vocii), indiciile nonverbale (privirea, limbajul corpului), contextul fizic (locul desfăşurării convorbirii, amenajarea locaţiei) sau alte informaţii observabile despre caracteristicile sociale (vârstă, gen, rasă). Cercetările asupra efectelor particularităţilor comunicării mediate de calculator asupra învăţării arată „o participare mai amplă şi uniformă din partea membrilor grupului, un flux mai mare de idei vehiculate şi un leadership mai puţin centralizat” (Wellman). Se remarcă de asemenea faptul că „prezenţa socială limitată, este de natură să încurajeze o comunicare mai liberă şi creativă faţă de cea de tip faţă-în-faţă…, deşi grupurile ce comunică prin calculator produc adesea idei de o calitate mai înaltă, ajungerea la un consens reprezintă un proces îndelungat şi complex, datorită numărului mai mare de idei şi lipsei indiciilor de statut care îngreunează coordonarea grupului” (Wellman). Anumite indicii referitoare la statut se regăsesc totuşi în limbajul folosit, adresa de email sau semnături.
Se recomandă, prin urmare, clarificarea rolurilor participanţilor şi stabilirea unor convenţii de conduită virtuală în faza de început a constituirii comunităţilor virtuale şi animarea discuţiilor prin apelul periodic la întâlniri de tip faţă-în-faţă sau la diferite tehnici audio-video precum videoconferinte în cazul în care piedicile legate de distanţă sau timp nu permit întâlnirea directă.
Reţele sociale virtuale După cum arată Kochen (apud Wellman), „deşi oamenii contemporani… pot cunoaşte în jur de 1000 de alte persoane, ei menţin active doar aproximativ 20 de legături mai strânse”. În contextul reţelelor de calculatoare, videoconferinţele, chatul şi accesul facil la listele de discuţie prin email „ar trebui să permită întreţinerea unor legături mai numeroase şi mai puternice”. Vorbim în cadrul listelor de distribuţie prin email şi de receptarea unei mari cantităţi de mesaje nesolicitate, fapt care pune în contact direct persoane care altfel nu s-ar fi întâlnit.
Se ridică astfel problema optimumului relaţional într-o comunitate de învăţare: într-o platformă de e’learning numărul contactelor posibile şi a surselor de mesaje pentru un student nu trebuie să fie lăsat la voia întâmplării.
Rolul TIC în educaţie şi noile cerinţe implicate de creşterea calităţii. În anul 2002 Scbeuermann distinge între două modalităţi de utilizare a tehnologiilor informaţiei şi comunicării în educaţie:
– ca platformă pentru dezvoltarea şi oferirea de produse pentru predare şi învăţare;
– ca instrument pentru organizarea conţinuturilor şi resurselor de învăţare.
În ambele cazuri autorul ridică problema „dacă mediile de învăţare deschise şi flexibile construite cu ajutorul tehnologiilor informaţiei ne vor conduce la o educaţie mai de calitate, mai eficace şi eficientă şi cum ar trebui să fie implementate aceste noi modele de educaţie”. Autorul admite superioritatea noilor modele de educaţie cu condiţia îndeplinirii unui set de noi cerinţe:
– dezvoltarea şi implementarea unui curs e’learning trebuie să conţină o concepţie didactică specifică, fapt care necesită o muncă mult mai intensivă decât un curs obişnuit, prin pregătirea prealabilă a detaliilor, interacţiunii şi secvenţelor de învăţare;
– concepţia didactică trebuie să fie susţinută de o concepţie de realizare tehnică, fapt ce presupune planificare şi testare prealabilă; – activitatea organizatorică implică un mare volum de muncă: răspunderea la solicitări, colectarea informaţiilor despre participanţi etc.;
– necesitatea asigurării asistenţei participanţilor pe întreaga perioadă a formării, chiar şi în weekenduri;
– dezvoltările tehnice, didactice şi de conţinut necesită muncă de echipă şi desemnarea clară a responsabilităţilor, crearea de noi spaţii şi coordonare adecvată.
Ne asociem autorului concluzionând că în prezent se resimte o nevoie acută pentru concepte integrative ale implementării mediilor virtuale de învăţare care să demonstreze metodologii sensibile la nevoile educaţionale.
Bibliografie:
· Scbeuermann, F., Mulder, M., Bridging to the future of education, European Journal Vocational Training No. 27 September, December 2002.
· Panitz. T., Collaborative versus cooperative learning, www.lgu.ac.uk-deliberations-collab.learning-panity2.html, 1996.
· Wellman, B.; Salaff, J.; Dimitrova, D.; Computer networks as social networks, in Annual Reviews Social, 1996.
· Verburgb, A.; Mulder, M., Computer-supported collaborative learning: an inducement to deep learning?, European Journal Vocational Training No. 26 May, August 2002.