„Eu, dascalul si EL, Maria Sa – COPILUL”

Beneficiile educatiei din punctul de vedere al dascalului care nu ramane inert la influentele generatiilor de copii, a experientelor multiple de formare a educatorului tocmai prin evolutia sub proprii ochi a educabililor.

"EU – dascalul si EL, Maria Sa – COPILUL"

 

Potrivit teoriei lui Erickson, fiecare vârstă se confruntă cu propriul său set de probleme, punând accent pe dezvoltarea continuă de-a lungul vieţii.

Este-adevărat: noi, dascălii, suntem unul din factorii importanţi care influenţează formarea  personalităţii copiilor, prin întreg demersul educaţional şi comportamental, prin interacţionarea umană care direcţionează paşii unui copil în dezvoltarea personalităţii sale.

Dar, oare, această interacţionare umană este UNIDIRECŢIONALĂ?

Câţi dintre noi au fost pătrunşi de fiorul gândului nerostit că suntem beneficiarii celor mai frumoase experienţe de viaţă oferite de generaţiile propriilor noştri educabili, care au o influenţă majoră asupra formării şi evoluţiei noastre profesionale şi umane?

Reflecţiile asupra acestor aspecte ale vieţii noastre, au valoare de adevărate incursiuni, introspecţii în propria conştiinţă, pentru recunoaşterea şi valorizarea lor, spre o împlinire spirituală.

Educaţia, sub multiplele sale aspecte: ca fapt uman universal, ca act de transmitere intergeneraţională a experienţelor umane a valorilor, normelor, modelelor, practicilor, etc., face posibilă progresia, evoluţia umană a tuturor factorilor care participă la ea, fapt pentru care, nu pot privi educaţia doar din punctul de vedere “al celui care dă”, ci şi din punctul de vedere al celui care primeşte necondiţionat, în permanenţă.

Paradigma pragmatistă a educaţiei spune că omul învaţă din experienţele personale, ori, experienţele de la catedră, sunt cele care determină de-a lungul timpului, schimbarea noastră, dincolo de aparenţe. Trebuie doar să recunoaştem acest lucru, să valorificăm aceste aspecte, cu toate că, adesea ne obişnuim atât de mult cu noi înşine, încât nu remarcăm aceste schimbări profunde pe plan comportamental, profesional şi uman în definitiv.

Recunoaşterea şi înţelegerea beneficiilor oferite de educabili pe parcursul demersului educaţional, este necesară şi utilă nouă, celor de la catedră, pentru a înţelege că abordarea actului educaţional, din ambele perspective – atât al educatului cât şi şi al educatorului – ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce facem anumite lucruri într-un fel şi nu altfel la un moment dat.

Sentimentul lucrului bine făcut îl simţim adesea, în relaţia pe care o avem cu proiectele noastre. Dar, acesta trebuie să fie însoţit în permanenţă de bucuria, spontaneitatea şi manifestarea atitudinii pozitive a copilului vizavi de aspectul cognitiv şi comportamental al educaţiei făcute de educator.

Conform teoriei învăţării, suntem predispuşi să repetăm faptele care  duc la rezultate bune, pentru care suntem felicitaţi sau recompensaţi. Da, spunem noi, este bine, dar ţinând cont de noile condiţii de aplicare atât umane cât şi situaţionale.

Toate gândurile, ideile constatative cu adevărat înţelepte au fost deja gândite de multi alţi oameni înaintea noastră şi cuprinse în ştiinţele educaţiei. Ca să le facem, însă, cu adevărat ale noastre, trebuie să le gândim iarăşi, noi înşine, să le repetăm cu respect, până când vor deveni o parte din viaţa şi experienţa noastră. Important este să înţelegem ce ne pot da aceste ştiinţe, ca iubirea dintre noi şi copii să sporească pentru înţelegerea profunzimii şi complexităţii sufletului lui şi-al nostru.

Chiar şi aşa, nu este suficient, pentru a-ţi forma o părere obiectivă despre tine şi munca ta. Adevărata cunoaştere de sine o facem în tăcere, cu noi înşine, prin analiza tuturor experienţelor, nu numai a celor pozitive. Adevărata cunoaştere de sine este importantă pentru a şti cine eşti, cu-adevărat, pornind de la ideea pe care o ai despre tine, în raport cu propriile tale aspiraţii, cu credinţele, dorinţele, sentimentele şi chiar cu imaginea pe care o prezinţi celor din jurul tău.

Nenumărate şi subliminale sunt aspectele influenţelor personalităţii copilului în formare, asupra propriei noastre dezvoltări. Nu întotdeauna apreciem că toate trăirile, pornirile, emoţiile şi contradicţiile oferite de copil prin manifestările sale pe parcursul educării lui, constituie adevărate provocări, veritabile terapii pentru noi, educatorii, care pot să întârzie sau să minimalizeze apariţia sentimentului de “îmbătrânire”. Nu este o constare personală, dar avem multe exemple care dovedesc acest lucru tocmai prin remarca venită din exterior: “Sunteţi la fel de tânăr…”sau “Nu îmbătrâniţi de loc”. Ce beneficiu!!! Ce şansă!!! Trebuie doar să avem capacitatea de a ne întoarce în noi înşine, pentru a putea fi capabili să “ne folosim” de aceste abilităţi emoţionale , pentru a ne putea valorifica eficient propriul potenţial. “A face ceva pur şi simplu, fără un mecanism teleologic precis – arată von Wright – determină un comportament iraţional”. Da, orice act educaţional are un scop, se instituie, deci teleologic. Dar, sa nu uităm că nivelul de instruire, în orice sistem s-ar manifesta prin educaţie, fără o participare afectivă, adaptată la situaţia existentă,  poate duce la aplatizarea aspiraţiilor atât ale copilului, cât şi ale educatorului şi se poate naşte întrebarea “Oare unde-am gresit? Am dat tot ce se putea da… şi totuşi, ceva ramâne neterminat.

Îmbrăcând orice informaţie în straiele nevăzute dar atât de simţite ale sufletului, ne vom debarasa de pericolul unei munci repetitive, searbede şi ne vom bucura de fiecare pas pe care-l facem nu alături de copii, ci împreună cu aceştia. 

Aşa, vom reuşi să schimbăm la noi, ceea ce nu ne place (dacă recunoaştem acest lucru…), în raport cu cele spuse anterior. Poate că este mai important decât să vrem să schimbăm la copil ceea ce nu ne place, din simplul motiv că acel “ceva” se fondează în general pe propriile noastre nevoi, valori, trăsături de caracter, care, nu sunt, însă, potrivite decât pentru noi.

În lumea copilăriei, acea lume a iubirii de iubire, cea mai frumoasă manifestare a iubiririi manifestate faţă de copil este aceea de a-l respecta. Ori, încercând să-l schimbăm conform propriilor noastre convingeri şi precepte, înseamnă a dispare acel respect despre care vorbeam, crezând într-un mod fals că este o formă de iubire.

Într-o societate ca a noastră, aflată într-o transformare continuă, într-o adaptare şi o deschidere permanentă la nou, suntem tentaţi – într-un mod impardonabil – să absorbim nefiltrat unele noutăţi, uitând de latura afectivă a educaţiei, de importanţa acesteia în pregătirea pentru viaţă a celor pe care “cu mult profesionalism” îi formăm.

Filosofia educaţiei, prin analiza concepţiilor filosofice despre educaţie, pornind de la filosofia antică până în contemporaneitate, ne conduce spre înţelegerea omului, a locului şi rolului său în educaţie, pornind de la cercetarea acestuia, deopotrivă ca subiect şi obiect al educaţiei.

Cu cât filosofia, ca agent educaţional, este mai prezentă în viaţa omului obişnuit, cu atât şansa de “a nu trece pe lângă viaţă” este mai accesibilă acestuia, spunea N. Hartmann.

Şi, încheind cu îndemnul lui Socrate “ Cunoaşte-te pe tine însuţi”, spun şi recunosc apanajul influenţelor pe care le-au avut generaţiile întregi de copii asupra propriei mele personalităţi, care, la rândul său, influenţează sub diverse aspecte formarea şi dezvoltarea personalităţii lor, într-un cerc “închis” într-un fel, dar atât de flexibil spre cuprinderea tuturor aspectelor cognitive şi comportamnetale ale ambilor factori care participă la educaţie.

Bibliografie:

Călin C., Marin, (2001), Filisofia educaţiei, Editura Aramis Print

Platon, (1978), Opere III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Marga A., (1991), Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj

Nicky Hayes, Sue Orrell, (2007), Introducere în psihologie, ediţia a treia, Editura BIC ALL, Bucureşti

Gerald Matthews, Ian J. Deary (2005), Psihologia personalităţii, Editura Polirom, Iaşi

 Dewey J., (1972), Democraţie şi educaţie, E.D.P. Bucureşti                                                     

Ursula Şchiopu, Varza E., (1997), Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti

Constantin Cucoş, (2002), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi

 

Intocmit,

Prof. Eleonora Palincas