Cât mai avem de recuperat?

La o analiză sumară a domeniului elearning în România, observăm că reformele sunt ţinute în loc de întârzierile datorate incompetenţei şi imposturii persoanelor care ar trebui să-şi asume progresul şi schimbarea în educaţie. Strategia nu există, legislaţia este deficitară, atitudinea este inadecvată. De câţiva ani, cu fiecare ministru care trece, scad şi speranţele noastre că vom mai putea recupera decalajul dintre noi şi celelalte state membre.

Iată doar câteva deficienţe ale domeniului elearning în România:
Încă nu avem o metodologie pentru acreditarea cursurilor online de formare (profesională) continuă şi training, adică pentru recunoaşterea certificărilor obţinute prin cursuri online.
Încă nu avem nici un cadru definit în COR care să legitimeze statutul celor care lucrează ca designeri instrucţionali pentru elearning, ca tutori în medii online de instruire, ca profesori virtuali, ca formatori online etc.
Legislaţia care reglementează cursurile (online) la distanţă în învăţământul superior – HG 1011 din 2001, care abrogă HG 1214/2000 – este deficitară, învechită, şi nu acoperă nici pe departe nevoile mediului universitar.
Siturile educaţionale româneşti sunt doar biblioteci de referate sau materiale pentru profesori, toate de o calitate îndoielnică şi care încurajează frauda.
Mediile online „educaţionale” pentru copii sunt colecţii de jocuri şi conţinuturi care nu ţin cont de nici un principiu psihologic al dezvoltării şi care pot fi definite mai degrabă ca anti-pedagogice.

Realist privind către factorii de decizie, ne întrebăm cui am putea cere un pic mai multă responsabilitate?

Ministerul Educaţiei şi Cercetării a devenit doar un minister al învăţământului. Învăţământ pe care ministerul se grăbeşte să-l paraziteze cu sarcini birocratice pentru învăţători şi profesori, în lipsa unei cunoaşteri profunde a procesului pedagogic. Pentru ceea ce înseamnă educaţie în afara sistemului de învăţământ, în special pentru educaţie prin noile tehnologii, probabil că încă nu s-a gândit până acum că ar fi responsabil. Însă ne-am fi aşteptat ca măcar să încurajeze mai mult, prin mecanisme specifice, predarea şi învăţarea asistată de calculator. (Considerăm că MEdC nu se poate rezuma, în acest domeniu, la iniţierea programului SEI, de acum 7-8 ani.)
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei are cu totul alte priorităţi şi amână de aproape un deceniu trasarea pentru CNFPA a unei sarcini clare cu privire la acreditarea cursurilor online. În privinţa formării continue la distanţă, rezultatele dialogului între MMSSF şi MEdC (dacă acest dialog există) nu se văd încă.
Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei nu poate avea competenţe şi în domeniul curriculumului pentru educaţie formală, de exemplu. Oricum, un dialog între acest minister şi specialişti sau practicieni în educaţie ar fi trebuit iniţiat încă de la începutul proiectului Economia Bazată pe Cunoaştere, care are şi o componentă educaţională.

Iată şi pentru ce ar trebui să conlucreze toate aceste instituţii:

Prin Rezoluţia asupra e-Learning a Consiliului Uniunii Europene din 13 iulie 2001 (European Commission. Council Resolution of 13 July 2001 on e-Learning. În: Official Journal of the European Communities, 2001.), Consiliul invită toate statele membre:

  1. să continue eforturile pentru integrarea efectivă a TIC în sistemele de educaţie şi formare, ca parte importantă a procesului de adaptare cerut de Concluziile de la Lisabona şi de Raportul asupra obiectivelor concrete ale sistemelor de învăţământ;
  2. să valorifice potenţialul Internet-ului, tehnologiilor multimedia şi mediilor virtuale de învăţare pentru stimularea educaţiei de-a lungul întregii vieţi şi pentru creşterea accesului la oportunităţi de formare;
  3. să asigure cadrul necesar pentru integrarea accelerată a TIC în curriculumul preuniversitar şi în cel de la nivelul învăţământului superior;
  4. să continue eforturile pentru pregătirea iniţială şi continuă a cadrelor didactice în utilizarea pedagogică a noilor tehnologii, în contextul nevoii de formare a unei „culturi digitale”, ca element esenţial al bagajului minimal de competenţe ale educatorului;
  5. să încurajeze factorii de decizie de la nivel local, regional şi naţional, precum şi persoanele din structurile administrative ale instituţiilor de învăţământ şi formare să ajungă la nivelul necesar de înţelegere a potenţialului oferit de TIC pentru instruire, cu scopul de a integra şi a gestiona eficient noile tehnologii;
  6. să accelereze dotarea cu echipamente şi crearea infrastructurii pentru educaţie şi formare, în ritmul cerut de avansul tehnologic, precum şi asigurarea resurselor umane necesare pentru suport şi servicii de întreţinere;
  7. să încurajeze dezvoltarea materialelor de predare şi învăţare în format digital, pentru a asigura calitatea ofertelor educaţionale online; să asigure mecanisme de suport adecvate, cu scopul de a facilita opţiunile cadrelor didactice, trainerilor şi managerilor şcolari pentru produse electronice de calitate;
  8. să valorifice oportunităţile oferite de standardizarea în domeniul digitizării şi documentării pentru facilitarea accesului la arhive, biblioteci, muzee, precum şi pentru utilizarea pedagogică a acestor resurse culturale;
  9. să susţină dezvoltarea şi adaptarea didacticilor inovative, care integrează utilizarea noilor tehnologii în cadrul mai larg al abordărilor cross-curriculare; să susţină noi abordări şi metode pedagogice care utilizează TIC, pentru a stimula formarea şi a creşte motivaţia elevilor pentru învăţare;
  10. să exploateze potenţialul de comunicare al TIC pentru a încuraja conştiinţa apartenenţei europene, schimburile şi colaborarea la toate nivelele educaţiei, în special în şcoli; să ia în considerare posibilitatea integrării acestor experienţe europene în curriculumul formal şi să susţină mobilitatea ca dimensiune importantă a sistemului de formare, dezvoltând noi abilităţi şi competenţe cerute de societatea multilingvă şi multiculturală;
  11. să susţină şi să stimuleze cooperarea şi schimbul de informaţii, experienţe şi bune practici, în cadrul comunităţilor virtuale; să promoveze noi forme de cooperare între cei care învaţă şi între formatori pentru a stimula crearea de reţele la toate nivelurile în domeniul multimedia, utilizarea educaţională a Internet-ului, instruire asistată de calculator şi elearning;
  12. să valorifice experienţele din cadrul unor iniţiative precum European Schoolnet sau European Network of Teacher Education Policies (ENTEP);
  13. să promoveze dezvoltarea comună, la nivel european, a curriculumului mediat de TIC pentru învăţământul superior, prin încurajarea unor construcţii pe baza modelelor de certificare şi asigurare a calităţii în învăţământul superior (în continuarea procesului Sorbona/ Bologna); să motiveze universităţile, facultăţile şi departamentele pentru realizarea de activităţi pedagogice inovative prin utilizarea TIC;
  14. să intensifice activităţile de cercetare în eLearning, în special în domeniile îmbunătăţirii performanţei în învăţare prin TIC, dezvoltării unor modele pedagogice specifice, implicaţiilor predării şi învăţării asistate de calculator, precum şi să stimuleze cooperarea internaţională în această privinţă;
  15. să promoveze parteneriatul între sectoarele public şi privat pentru dezvoltarea eLearning prin încurajarea schimbului de experienţe, dialogului asupra tehnologiilor multimedia şi transferului de tehnologie;
  16. să monitorizeze şi să analizeze procesul de integrare şi utilizare a noilor tehnologii pentru predare, formare şi învăţare.

Acum, în România anului 2007, ne întrebăm când vom recupera decalajul în acest domeniu, diferenţa dintre noi şi celelalte state membre, care se măreşte cu fiecare ministru care trece. Vom pune vreodată şi noi accentul pe proces şi pe calitatea acestuia, mai mult decât la nivel declarativ? Şi, în acelaşi registru: când se va ocupa cineva şi de elearning – considerat în toată Uniunea Europeană un pas important al progresului sistemelor de educaţie şi formare, în perspectiva atingerii obiectivului strategic al UE, afirmat la Lisabona în martie 2000, de a deveni „cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu o coeziune socială sporită„?

Calea de urmat pentru atingerea acestui obiectiv vizează în special o transformare la nivelul sistemelor de educaţie din Europa, pentru a asimila noile tehnologii, pentru a le utiliza eficient, pentru a creşte accesul la resurse educaţionale digitale şi pentru a crea noi medii virtuale de învăţare. Pentru toate acestea ne trebuie specialişti, o strategie, o atitudine deschisă către dialog şi, mai ales, dorinţa factorilor de decizie de a-şi asuma obiectivele mandatului lor în fruntea sistemului românesc de educaţie.

Olimpius Istrate

Olimpius Istrate

Olimpius Istrate este lector la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Departamentul de Formare a Profesorilor, susținând cursuri şi seminarii de Pedagogie, Instruire Asistată de Calculator, Medii virtuale de instruire.