Accesul la Internet pentru educație. Ce înseamnă Internet de mare viteză în școli?

acces_la_internetDin ce în ce mai frecvent, înalți oficiali guvernamentali din întreaga lume recurg la un discurs public prin care pledează pentru ”conectarea școlilor la Internet”. Dintre toți indicatorii de bază evidențiați de grupul de lucru condus de Institutul UNESCO pentru Statistică – WISE Working group on ICT Statistics in Education –, gradul de ”conectare a școlilor” pare a fi cel mai ușor de măsurat, deși definirea a ceea ce înseamnă să fii ”conectat” de multe ori poate diferi radical între țări.
În România, preocuparea pentru accesul elevilor și cadrelor didactice la Internet ar trebui să însoțească tema manualelor digitale (sau a resurselor pentru învățare în format digital) care vor fi disponibile din toamnă pe website-ul Ministerului Educației.

Școlile ar trebui să fie conectate la Internet – cei mai mulți oameni ar fi de acord (deși câțiva dizidenți pot să susțină că o astfel de afirmație nu este suficientă, și că toate școlile trebuie să fie conectate la Internet). Într-adevăr: multe țări din lume au fost și sunt angajate în eforturile de a conecta toate școlile din sistemul lor de învățământ la Internet – și, pentru acele școli care sunt deja conectate, de a le oferi o conexiune mai rapidă.

Eforturile depuse de Statele Unite ale Americii, în acest sens, care au început în cadrul programului „e-rate”, în anii 1990, au fost mult studiate și au suscitat interesul întregii lumi; la fel, diverse țări precum Malaezia, Maroc și Turcia au căutat modalități diferite de a utiliza fondurile pentru a ajuta la conectarea școlilor ne-conectate. Coreea a mers cel mai departe, probabil, în stabilirea conectivității în bandă largă a tuturor școlilor. Armenia și Uruguay vor finaliza în curând conectarea tuturor școlilor la Internet. Având în vedere infrastructura tehnologică actuală și fondurile disponibile, este evident că nu toate țările sunt încă în măsură să conecteze școlile, chiar dacă consideră acest lucru o prioritate. (Chiar și într-o țară relativ dezvoltată ca Uruguay, 70 de școli nu erau conectate la rețeaua electrică la începutul anului 2012, ceea ce face ca eforturile de a derula un program național complet de conectivitate să fie foarte dificile…) În țările în care aproape toate unitățile de învățământ pot fi conectate prin intermediul mijloacelor existente, lipsa de sprijin prin politici guvernamentale și / sau lipsa de stimulente pentru părțile implicate poate însemna că, chiar și în cazurile în care conexiunea la Internet este posibilă din punct de vedere tehnic, aceasta nu ar putea fi fezabilă din punct de vedere comercial sau din punct de vedere practic. Studii recente ale Băncii Mondiale au constatat că 95% din toate școlile din Indonezia ar putea fi teoretic conectate la Internet imediat, dacă s-ar găsi voință politică și cu condiția punerii în practică a unor politici și stimulente adecvate. (Conectarea restului de 5% dintre școli – care nu înseamnă un număr mic, într-o țară atât de mare și diversă ca Indonezia, cu peste 250.000 de școli – ar fi mult mai dificilă, deoarece multe dintre școlile din această categorie de 5% sunt destul de departe, și există provocări semnificative și foarte costisitoare de infrastructură.)

În cazul în care toate școlile ar trebui să fie conectate la Internet, de ce natură ar trebui să fie această conexiune?

Din nou, probabil că cei mai mulți oameni ar fi de acord cu afirmația că, în 2013, toate școlile ar trebui să aibă conexiune de bandă largă la Internet. Acest lucru este, de fapt, o temă comună în multe dintre politicile naționale referitoare la utilizarea TIC în educație, întâlnită peste tot în lume, în special în țările (OECD) mai „avansate”, precum și din ce în ce mai mult în țările cu venituri medii. Persoanele rezonabile pot fi (și sunt!) sceptice cu privire la măsura în care conectivitatea școală ar trebui să fie o prioritate în comparație cu alte nevoi presante din domeniul educației, dar, în timp ce poate exista o lipsa de consens privind prioritatea sa relativă, importanța conectării școlilor (la viteze de bandă largă) este un obiectiv stabilit de multe țări.

Ce înseamnă mai exact „bandă largă” atunci când vorbim despre conectarea școlilor la Internet?

Se pare că nu există un răspuns simplu la această întrebare.
Anul trecut, Banca Mondială a publicat o colecție de eseuri, ca parte a programului SABER, o inițiativă care explorează o varietate de probleme ale educației în Asia de est și de sud-est. SABER (Systems Approach for Better Education Results – abordare sistemică pentru rezultate mai bune în educație) este o încercare de a ajuta câteva țări să examineze sistematic și să-și consolideze performanța sistemelor lor de învățământ, cu ajutorul unor instrumente de diagnostic care ajută instituțiile și persoanele interesate să compare politici educaționale în conformitate cu standarde globale și bune practici.

Să comparăm, de exemplu, trei țări: Indonezia, Republica Coreea și Mongolia. Dintr-un punct de vedere, doar Indonezia este cea care nu ar intra aici în comparație, pentru că doar 11% dintre școli sunt conectate, comparativ cu 87% în Mongolia și 100% în Coreea.

Cu toate acestea, o imagine diferită apare la o privire mai atentă. În Coreea, toate școlile sunt conectate la Internet în bandă largă, la unele dintre cele mai rapide viteze din lume. Dintre școlile conectate la Internet în Indonezia și Mongolia, aproape toate folosesc conexiuni fixe în bandă îngustă, de mai puțin de 256 de kilobiți pe secundă. Deci, atunci când cineva evaluează situația conectivității școlilor în Mongolia, răspunsul depinde de obiectiv, care poate, pe de o parte, să fie acela ca profesorii și elevii să poată comunica prin e-mail sau, pe de altă parte, să fie accesul în timp real la resurse de învățare online bogate în multimedia. Pentru acestea din urmă, o conexiune rapidă la Internet este ceea ce conteaza foarte mult.

Cât de rapid este „rapid” – și cât de rapidă este „banda largă”?

Comisia pentru dezvoltare digitală în bandă largă (Broadband Commission for Digital Development – broadbandcommission.org), un grup înființat în 2010 de către ITU și UNESCO, este de părere că „Legătura la Internet de mare viteză – conexiunile în bandă largă de mare capacitate – reprezintă un element esențial în societatea modernă, care conferă beneficii sociale și economice generale. Fără infrastructură de bandă largă și serviciile asociate, țările în curs de dezvoltare se expun riscului de excludere la participarea la economia mondială emergentă.Raport său anual din 2012 afirmă imperativul de a trece „de la bandă îngustă la bandă largă, de la kilobiți la gigabiți”. Doar că, în cazul în care trebuie să tragem o linie de demarcație dintre bandă îngustă și bandă largă, nu avem criterii ”științifice” foarte bine definite. Raportul Comisiei pe 2011 trece în revistă diferitele moduri în care accesul la Internet de bandă largă poate fi definit. O modalitate (aparent) simplă și directă pentru a face acest lucru ar fi să se stabilească viteze minime de transmisie pentru upload și/sau download. (Totuși, diferențele dintre vitezele anunțate/ oferite de către furnizorii de servicii și ceea ce este de fapt măsurat în practică pot varia destul de mult.) Alternativ, raportul menționează că viteza de acces se poate defini pe baza tipul de tehnologie utilizată (de exemplu, „fibră optică”), sau prin natura serviciului oferit.

Indiferent de caz, trecutul recent pare să demonstreze că în multe sisteme de educație, pe măsură ce crește lățimea de bandă, cererea pentru viteză mai mare de acces tinde să crească chiar mai repede, pentru că aplicații considerate anterior ”un lux” încep să fie considerate „necesare”.

Ghidul pentru broadband (Broadband Toolkit) elaborat de infoDev identifică modul în care un număr de țări încearcă să definească în termeni practici accesul în bandă largă, pornind de la încercarea Braziliei de conceptualizare calitativă („furnizarea de infrastructură de telecomunicații, care permite traficul de informații într-un mod continuu și neîntrerupt, cu o capacitate suficientă pentru a oferi acces la date, voce și aplicații video, care sunt comune sau relevante social pentru utilizatori, stabilite periodic de guvernul federal”), la indicatori mai cuantificabili, exprimați de țări cum ar fi Marea Britanie (2 Mb/s), Finlanda (100 Mb/s), Coreea (1 Gb/s!). Intervalul este destul de mare, de la 2 Mb/s, la 1 Gb/s (1 gigabit = 1024 megabiți)!

Ce înseamnă acest lucru în termeni practici? Secțiunea ”Broadband classroom” a hărții naționale a Statelor Unite de conectivitate în bandă largă are o diagramă utilă care identifică doar cât timp ar lua unui utilizator pentru a descărca diverse tipuri comune de fișiere (multimedia) – o carte, o melodie, un film – la diferite viteze:

Viteza: Mai mare sau egală cu 1,5 Mbps și mai mică de 3 Mbps
În cadrul acestui nivel de viteză, o experiență tipică de descărcare ar fi:
Carte (1 MB) – 2,7 secunde
Muzică (4 MB) – 10,7 secunde
Film (6144 MB) – 4 ore și 33 de minute

Viteza: Mai mare sau egală cu 100 Mbps și mai mică de 1 Gbps
În cadrul acestui nivel de viteză, o experiență tipică de descărcare ar fi:
Carte (1 MB) -> 0.1 secunde
Muzică (4 MB) -> 0.1 secunde
Film (6144 MB) – 49,2 secunde

Cele mai multe școli din țările în curs de dezvoltare (inclusiv România), din păcate, pot astăzi doar să viseze la o astfel de conectivitate. Cele mai frecvente experiențe ale acestora sunt:

Viteza: Mai mică sau egală cu 200 Kbps
La această viteză, o experiență tipică de upload ar fi:
Carte (1 MB) – 40 secunde
Muzică (4 MB) – 2 minute și 40 de secunde
Film (6144 MB) – 68 ore si 16 minute

Viteza: mare de 200 Kbps și mai mică de 768 Kbps
În cadrul acestui nivel de viteză, o experiență tipică de upload ar fi:
Carte (1 MB) – 10,4 secunde.
Muzică (4 MB) – 41,7 secunde
Film (6144 MB) – 17 ore și 47 de minute

Ar trebui amintit că aceste viteze sunt calculate pentru un „consumator tipic” – desigur, școlile au rareori doar un singur „utilizator” la un moment dat care încearcă să acceseze Internetul! În medii educaționale, lățimea de bandă rămâne o resursă foarte greu accesibilă. În astfel de circumstanțe, administratorii de laboratoare cu computere furnizează adesea un gen de sfaturi pentru cadrele didactice și elevi, ca o modalitate de a ajuta la scăderea blocajelor în accesarea Internetului (de ex.: caching local de conținut, vizitarea versiunilor optimizate ale site-urilor etc).

*** Acest material reproduce articolul: Michael Trucano. Broadband for schools? 02/05/2013, World Bank, Online: https://blogs.worldbank.org/edutech/broadband
***Selecție, adaptare, traducere și completare:  Doru Ștefănescu

Conectivitatea școlilor, în România

În 2003, datele de la Banca Mondială arătau un procent de conectivitate a școlilor din România de 57% [1], iar date mai recente nu au mai fost raportate prin respectivele mecanisme. Încă de atunci, țări precum Islanda, Danemarca, Coreea de sud, Statele Unite, Japonia, Noua Zeelandă aveau un grad maxim de conectivitate la Internet în școli.

Raportul evaluativ din 2008 privind informatizarea sistemului de învățământ din România [4] arată că, la nivelul anului 2008, dotarea cu echipamente în școlile din România varia între 7 şi 68 de computere în şcolile din mediul rural şi între 10 şi 157 computere în mediul urban, conectate la Internet în proporţie de 73,4%, care asigurau desfăşurarea de lecţii cu suport TIC pentru 5-20% dintre orele din programul şcolar.

Același raport indică faptul că peste 95% dintre elevi doresc să utilizeze mai mult calculatorul şi Internetul pentru lecţii la diferite discipline (eșantion de 4.000 de elevi), iar profesorii așează pe primele trei locuri, referindu-se la problemele în utilizarea laboratoarelor cu computere pentru desfășurarea de lecții de diverse discipline, numărul insuficient de computere, timpul insuficient pentru pregătirea lecției și lipsa conținutului în format digital (eșantion de 1.600 de profesori).

Un acord încheiat în ianuarie 2012 între Ministerul Comunicațiilor și Ministerul Educației viza conectarea la Internet de bandă largă a 2.446 de școli din mediul rural și urban mic, asigurând accesul la Internet pentru aproximativ 650.000 de elevi și 48.000 de profesori din zone dezavantajate [2]. Din păcate, nicio informație nu mai este disponibilă în ce privește stadiul acestei inițiative; la fel, puține informații există cu privire la efectele și impactul în educație ale programului Economia Bazată pe Cunoaștere (Knowledge Based Economy) derulat de Ministerul Comunicațiilor cu finanțare rambursabilă substanțială de la Banca Mondială (www.ecomunitate.ro/educatie).

Conform unui studiu al European Schoolnet, în 2012, în România, proporţia elevi/ computer era de 13, faţă de media europeană de 5 elevi per computer, însă în ce priveşte Internetul de bandă largă (mai rapid de 10 Mb/s), rata de conectare a şcolilor din România era aproape de media europeană [3]. Pe de altă parte, studiul arată că elevii din şcolile din România au acces limitat la resurse educaţionale online (în special Virtual Learning Environments), comparativ cu elevii din ţările europene.

Referințe:
[1] World Bank. World Development Indicators database, via Nationmaster.com http://www.nationmaster.com/graph/edu_sch_con_to_the_int-education-schools-connected-internet&date=2003
[2] EU funds to connect over 2,400 rural Romanian schools to the Internet. http://www.romania-insider.com/eu-funds-to-connect-over-2400-rural-romanian-schools-to-the-internet/46616/ – Jan. 2012
[3] European Schoolnet. Survey of Schools: ICT in Education. Country Profile: Romania. Online: https://ec.europa.eu/digital-agenda/sites/digital-agenda/files/Romania%20country%20profile.pdf
[4] Noveanu, Eugen & Potolea, Dan (coord.) Informatizarea sistemului de învăţământ: Programul S.E.I. Raport de cercetare evaluativă – EVAL SEI 2008. Bucureşti: Agata, 2008. Disponibil online: elearning.ro/resurse/EvalSEI_raport_2008.pdf
[5] European Commission. Digital Agenda in Europe: Survey of schools: ICT in Education https://ec.europa.eu/digital-agenda/en/survey-schools-ict-education & https://ec.europa.eu/digital-agenda/en/pillar-6-enhancing-digital-literacy-skills-and-inclusion
[6] Imagine: http://www.sevenoaksschool.org/ict

Doru Stefanescu

Doru Stefanescu

Doru este director la Social IT. Este membru fondator al Asociaţiei GREPIT, în cadrul căreia a iniţiat Festivalul Naţional de Tehnologii Informatice. În prezent, coordonează echipa tehnică de elaborare a platformei iTeach, un spațiu dedicat dezvoltării profesionale a cadrelor didactice din România. Este iniţiatorul proiectului Waterfall Edu - wedu.ro - pe care îl susţine încă de la debut. Contribuie la dezvoltarea platformei digitaledu.ro. Participă în proiecte educaţionale care au o componentă IT şi vizează inovarea educaţiei.